Studii

Observaţii referitoare la Proiectul de lege privind regimul general al cultelor religioase, adoptat de Guvernul României în luna septembrie 1999 şi trimis spre dezbatere la Camera Deputaţilor

1. Scurtă istorie a Proiectului

Primă măsură vizând libertatea religioasă în România, după decembrie 1989, a fost recunoaşterea cultului greco-catolic – al cincisprezecelea cult cu acest statut. În decembrie 1991 a fost adoptată Constituţia României, care consacră principiul libertăţii de conştiinţă, de opinie şi credinţă (art. 29). Totuşi, în lipsa unei unei noi legi referitoare la comunităţile religioase, Decretul nr. 177/1948 a rămas în vigoare, cu excepţia articolelor care încălcau în mod evident principiile constituţionale.

Decretul nr. 177 fusese elaborat şi adoptat de către autorităţile comuniste, în 1948, cu scopul evident de a limita şi a controla viaţa religioasă în România. Ca urmare, începând cu anul 1990, a fost luată iniţiativa de elaborare unei noi legi a cultelor. Cu finalizarea proiectului acestei legi a fost însărcinat Secretariatul de Stat pentru Culte, instituţie creată pe schema Ministerului Cultelor care funcţionase până în 1990. S-a hotărât, în principiu, ca elaborarea proiectului să se facă prin consultarea celor 15 culte recunoscute şi s-a creat în acest scop o Comisie. De-a lungul anilor s-au propus mai multe proiecte, dar nici unul nu a obţinut un consens.

După 1996, în fruntea Secretariatului de Stat pentru Culte a fost numit Gheorghe Anghelescu, profesor de teologie la Facultatea de teologie ortodoxă din Craiova. Ca atare, noul secretar de stat avea o datorie de credinţă faţă de Biserica Ortodoxă Română, cea mai numeroasă din România (19 762 135 ortodocşi, conform recensământului din 1992, peste 80% din populaţia ţării). El nu a avut imparţialitatea pe care o cerea funcţia şi s-a comportat, în mai multe rânduri, nu ca un demnitar al unui stat secular ci ca un reprezentant al BOR, urmând politica conducerii BOR.

În prima parte a anului 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a pus în circulaţie două noi proiecte de lege. Nici acestea nu au obţinut consensul cultelor recunoscute. Proiectele au produs nemulţumirea unor organizaţii religioase – printre care Baha’i şi Martorii lui Iehova – şi au primit severe critici din partea organizaţiilor de drepturile omului.

Intre 16 si 18 noiembrie 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a iniţiat o largă conferinţă internaţională (intitulată: “Libertatea religioasă şi de credinţă într-o societate democratică – un drept fundamental al omului”) la care au fost invitate personalităţi, inclusiv oameni politici preocupaţi de promovarea libertăţii religioase în lume, precum senatorul american Gordon Smith. Cu acest prilej, Secretariatul de Stat pentru Culte a oferit participanţilor o nouă variantă, de ultimă oră, a proiectului “Legii pentru regimul general al cultelor religioase". Prevederile considerate a afecta cel mai mult libertatea religioasă, din proiectele anterioare, fuseseră eliminate. Acest lucru a reuşit să reducă temerile grupurilor intersate faţă de evoluţia proiectului de lege.

Pe data de 13 septembrie 1999, Secretariatul de Stat pentru Culte a transmis Guvernului României, spre discuţie, un “Proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase” care diferea în câteva puncte importante de proiectele puse în circulaţie anterior. Prevederi care fuseseră anterior criticate până tunci în faţa opiniei publice, pentru că ar viola libertatea religioasă, apăreau acum în variante mult mai agravate. Din aceste prevederi şi din alte intervenţii semnificative făcute în materia proiectelor precedente se poate distinge limpede intenţia autorilor de a limita şi controla cea mai mare parte a vieţii religioase din ţară. În paralel, Proiectul are în vedere transformarea BOR într-o instituţie având relaţii speciale cu sistemul de autoritate al statului român, cu un cuvânt important de spus în chestiunile ce privesc viaţa religioasă şi politică din România. Este semnificativ că această variantă de proiect a fost ascunsă grupurilor şi organizaţiilor interesate, Proiectul nefiind discutat nici în cadrul Comisiei creată special în acest scop.

Proiectul de lege a fost susţinut de către Consiliul legislativ printr-un aviz – care a încălcat în demersul său competenţele ce-i revin în mod legal – şi de către Primul ministru – care a abuzat la rândul său, cu această ocazie, de funcţie. Proiectul de lege a fost trimis Camerei Deputaţilor, ca iniţiativă a Guvernului şi are, ca atare, prioritate faţă de oricare alt proiect în materie iniţiat de parlamentari.

Corpul principal al Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase a fost elaborat sub egida Secretariatul de Stat pentru Culte - ca instituţie specializată a statului român care intermediază relaţiile dintre autorităţile publice şi organizaţiile religioase – în urma consultărilor avute, o perioadă, cu cele 15 culte recunoscute. Implicarea cultelor înseamnă luarea în considerare a principiului democratic al stabilirii normelor care reglementează viaţa unei anumite comunităţi în dialog cu reprezentanţii comunităţii. Din acelaşi motiv însă ar fi fost necesară implicarea grupurilor religioase care nu au statut de cult. Faptul că pentru elaborarea şi discutarea Proiectului de lege nu au fost invitaţi specialişti aparţinând organizaţiilor de drepturile omului arată neînţelegerea faptului că fundamentul acestei legi este libertatea de conştiinţă, de opinie şi de credinţă a persoanelor. Conţinutul proiectului reflectă o astfel de scăpare.

Actualul Proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat având ca principal model Decretul nr. 177/1948 care reglementa organizarea şi funcţionarea cultelor religioase în România sub regimul comunist. Acest lucru afectează în adâncime proiectul, ceea ce este de înţeles, având în vedere că Decretul nr. 177/1948 avea ca scop limitarea vieþii religioase şi instituirea controlului statului comunist asupra acesteia. Ca şi în cazul Decretului nr. 177: (1) se fac enunţuri declarative privind garantarea de catre statul român a libertăţii religioase; (2) se acordă un statut special unui grup de “culte religioase recunoscute”; (3) sunt introduse reglementări privind structura cultelor recunoscute iar şefii cultelor şi alţi principali ierarhi trebuie confirmaţi de către Preşedintele statului; (4) comunităţile religioase care nu capătă statut de cult obţin personalitate juridică ca asociaţii şi numai cu încuviiţarea Guvernului (prin intermediul Ministerului Cultelor, până în 1989, cu încuviinţarea Secretariatului de Stat pentru Culte, din momentul adoptării legii privind regimul general al cultelor religioase).

Desigur, nu se poate omite actuala realitate religioasă, care reflectă funcţionarea, timp de 50 de ani, a sistemului proiectat pe baza Decretului nr. 177/1948. Dar calchierea actualului proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase pe schema Decretului nr. 177 elaborat sub regimul comunist este incompatibilă cu o Românie democratică. O idee ar fi fost ameliorarea actualului proiect până la a-l face compatibil cu principiile libertăţii religioase. Totuşi, având în vedere cât de departe s-a mers în direcţia violării libertăţii religioase şi de credinţă, folosind logica Decretului nr. 177, concluzia este că actuala iniţiativă legislativă trebuie retrasă. Ea trebuie înlocuită cu o un proiect de lege urmând o concepţie cu totul nouă, respectând litera şi spiritul Constituþiei României şi standardele prevăzute de convenţiile internaţionale elaborate în cadrul ONU, OSCE şi ale Consiliului Europei (în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului/ 1948; Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale/ 1950; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice/1966; Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale/1966. Importantă ar fi utilizarea recomandărilor Declaraţiei privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie şi credinţă/ 1981 şi a Declaraţiei de la Oslo cu privire la libertatea religioasă şi de credinţă/ 1998.).

Proiectul de lege privind regimul general al cultelor religioase stabileşte cadrul manifestării libertăţii de conştiinþă, de opinie şi de credinţă al persoanelor individuale sau aparţinând comunităţilor religioase, nu numai al cultelor. Ca urmare, ar fi fost firesc un titlu care să facă trimitere nu numai la culte, ci şi la libertatea religioasă. Titlul proiectului subliniază neînţelegerea, de către autorii proiectului, a obiectivului legii în materie, care este libertatea religioasă în conexiune cu diferitele forme de organizare ale comunitaţilor religioase, şi nu statutul pe care l-au căştigat de-a lungul vremii anumite comunităţi.

Proiectul de lege reia şi dezvoltă în mai multe articole cu caracter declarativ din Constituţia României, privitoare la libertatea de conştiinţă, de religie şi credinţă (art. 29), dar încalcă sever aceste libertăţi prin reglementările sale practice. Proiectul refuză principiul laicităţii (stat neutru/ imparţial în raport cu subiecţii religioşi, care exclude religia din viaţa publică) şi promovează principiul enunţat în art. 29 (5) al Constituţiei României, conform căruia cultele religioase se bucură de sprijin din partea statului. Cu alte cuvinte, un număr de subiecţi cu caracter colectiv (biserici, confesiuni) sunt liberi să acţioneze în condiţii de avantaj substanţial prin comparaţie cu alţi subiecţi cu caracter colectiv. Grupările avantajate formează numai o mică parte din mulţimea comunităţilor religioase existente astăzi în România iar actualul Proiect pune condiţii absolut prohibitive pentru extinderea grupului avantajat.

Având în vedere actuala realitate religioasă şi politică din România şi modul în care Proiectul de lege încearcă să o pună în valoare, iniţiativa legislativă are în vedere asigurarea dominaţiei Bisericii Ortodoxe Române în ansamblul statului român

Proiectul de lege privind regimul general al cultelor relligioase cuprinde:

• un capitol (I) de DISPOZIŢII GENERALE, în care se enunţă principiile generale ale libertăţii de religie şi credinţă şi modul de organizare a vieţii religioase în România;
• un capitol (II) prin care se reglementează organizarea cultelor; raportul dintre stat şi cultele religioase; se enumeră cultele religioase recunoscute, funcţionând la data intrării în vigoare a legii; se defineşte cadrul general al învăţământului administrat de cultele religioase; se circumscrie regimul general al patrimoniului cultelor religioase; se reglementează relaţiile externe ale cultelor;
• un capitol (III) în care se definesc asociaţiile relligioase şi condiţiile de existenţă ale lor, inclusiv mijloacele de a sancţiona şi dizolva acele organizaţii care au activităţi religioase în afara sistemului controlat de Secretariatul de Stat al Cultelor.

Ultimele articole ale proiectului de lege – de la nr. 69 la nr. 73 – reprezintă DISPOZIŢIILE FINALE şi tranzitorii.

Proiectul de lege are mai multe defecte de formulare şi construcţie legislativă. Observaţiile următoare, de natură critică, au în vedere numai concepţia proiectului, respectiv, conţinutul articolelor. Acestea sunt formulate pe capitole, şi se concentrează numai asupra deficienţelor principale.

1. Nu există în cadrul acestui capitol, şi nici în întregul proiect de lege, vreo descriere a conţinutului libertăţii de religie şi de credinţă. În condiţiile fragilului sistem de justiţie românesc, nedetalierea termenilor permite instituţiilor să interpreteze limitele libertăţii de religie şi credinţă într-un mod arbitrar. Exemplul cel mai frapant al acestui pericol este chiar politica Secretariatului de Stat pentru Culte, care a cerut primăriilor şi prefecturilor, începând cu anul 1997, să refuze asociaţiilor şi fundaţiilor religioase aprobarea ridicării de lăcaşe de cult. (Multe dintre primării şi prefecturi s-au supus.) Iată de ce, într-o lege privind regimul cultelor şi libertatea relligioasă este indispensabilă detalierea conţinutului libertăţii de religie şi credinţă, În acest scop este recomandabil să se folosească definiţia din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie şi credinţă (art. 6).
2. În noua formă a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase, la CAPITOLUL I, apar două articole - unul nou (art. 4) iar celălalt, amendat (art. 5) -, cu o semnificaţie particulară. Intervenţiile autorilor proiectului asupra variantelor demonstrează intenţia de a reduce viaţa religioasă din România la un domeniu strict controlat de instituţiile statului.

Art. 4 arată în felul următor:

“Formele de organizare ale vieţii religioase în România sunt cultele religioase.

În România funcţionează, de asemenea, asociaţii şi fundaţii cu caracter religios".

Cu alte cuvinte, viaţa religioasă din România are ca formă legitimă de manifestare “cultele religioase”, adică, în sensul legii, “cultele religioase recunoscute” de statul român. Dar acestea sunt forme cu totul particulare de organizare, beneficiind de un statut special în raport cu alte forme de manifestare religioasă. Faptul că referirea la “asociaţiile şi fundaţiile religioase” se face într-un aliniat auxiliar, acest aliniat facând implicit trimitere la prevederile CAPITOLULUI III, privitoare la asociaţiile religioase, foarte restrictive, arată elaborarea cu atenţie a unei strategii menită să limiteze sever formele de manifestare ale vieţii religioase în România. O asemenea concepţie intră în contradicţie flagrantă cu principiile libertăţii de religie şi credinţă.

Art. 5 arată în felul următor:

"În România cultele religioase recunoscute sunt autonome faţă de stat. Statul român recunoaşte, respectă şi garantează această autonomie".

În formulările anterioare ale Proiectului de lege privind regimul general al cultelor relligioase se fac de asemenea referiri la autonomia cultelor religioase, dar fără să se introducă termenul subliniat de noi mai sus, cultele "recunoscute". Aceasta înseamnă că statul român ar garanta numai autonomia comunităţilor religioase care au căpătat statutul de cult în sensul proiectului de lege – care stabileşte numai 15 culte recunoscute. Autorii proiectului refuză astfel să accepte că “autonomia cultelor religioase” este un principiu general, care se referă la toate formele de organizare religioasă, nu numai la un mic grup de comunităţi enumerate de stat. Din felul în care s-a operat asupra proiectelor anterioare se vede că este vorba despre o voinţă premeditată de a contesta principiul general al autonomiei cultelor religioase (nu doar o greşeală de formulare).

 

3. În art. 7 din CAPITOLUL I apare un aliniat – de asemenea nou – care enunţă următoarele:

"Statul sprijină activitatea cultelor religioase cu respectarea principiului proporţionalităţii".

Refrerirea la principiul proporţionalităţii se face şi în alte articole.

Sprijinirea de către stat a activităţii cultelor religioase se poate face cel puţin prin: garanţii; facilităţi; suport financiar şi patrimonial. Ca urmare, principiul proporţionalităţii în privinţa “sprijinului activităţii cultelor religioase” nu are sens, sau are doar un sens limitat. Nu poţi fi “proporţional” în oferirea de garanţii şi facilităţi. Pare firesc să acorzi cultelor o asistenţă financiară în raport cu numărul lor de membri. Dar nu acelaşi lucru este valabil, când se are în vedere licitarea de frecvenţe, pentru programele unor culte religioase. De altfel, art. 39, alin. 2 enunţă: “Cultele religioase au acces liber la mijloacele de informare în masă ale statului, fără discriminare, cu respectarea principiului proporţionalitaţii”. Ţinând cont de procentul de peste 80% de ortodocşi din România, principiul proporţionalităţii va însemna, practic, excluderea oricăror posturi de radio şi televiziune, altele decât cele ale Bisericii Ortodoxe Române. Având în vedere comportamentul discriminatoriu al instituţiilor din România faţă de cererile unor culte, altele decât BOR, de a putea emite emisiuni proprii, este limpede ca autorii au avut în vedere prin acest principiu oficializarea în mass-media a monopolului emisiunilor ortodoxe.

4. Art. 8 al Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase arată în felul următor:

"Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza spiritului ecumenic, de toleranţă şi de respect reciproc.

În relaţiile dintre diferitele forme de organizare a vieţii religioase din România sunt interzise orice acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, de prozelitism prin agresiune religioasă şi prin constrângere de orice fel".

O primă observaţie priveşte primul aliniat al articolului. Spiritul ecumenic, toleranţa şi respectul reciproc între culte sunt principii fireşti. Dar, art. 8 aparţine CAPITOLULUI principiilor generale, nu al celui care reglementează statutul cultelor religioase. Ca urmare, referirea la ecumenism, toleranţă şi respect ar fi trebuit făcută nu numai cu referire la culte, ci cu referire la oricare forme de organizare şi manifestare religioasă. Enumerarea acestor principii de comportament numai cu referire la culte – în sensul cultelor-persoane juridice de drept public – înseamnă de fapt o restrângere a sferei de generalitate a principiilor.

Observaţia de mai sus este întărită de aliniatul doi al art. 8, prin care, pentru prima dată, se interzice prozelitismul. În referirea curentă, prozelitismul nu înseamnă nimic altceva decât a avea manifestări religioase, altele decât ortodoxe, pe teritoriul României, considerat de o mare parte a opiniei publice şi în primul rând, de BOR, ca fiind “un spaţiu ortodox”. Acest lucru este confirmat de numeroasele atacuri asupra greco-catolicilor, baptiştilor, martorilor lui Iehova etc., iniţiate de către grupuri de ortodocşi, conduşi de preotul lor, împotriva unor oameni aparţinând confesiunilor amintite, doar pentru că se adunaseră împreună pentru a participa la ceremonialuri religioase. O probă pentru cele de mai sus lucru este declaraţia Mittropoliei Moldovei şi Bucovinei. Când un grup de ortodocşi a molestat, la chemarea preotului lor, participanţii la o reuniune baptistă, la Ruginoasa, în luna decembrie 1997, Mitropolia a emis următorul comunicat: “Nu comunitatea ortodoxă şi nici preoţii ortodocşi sunt vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat acolo. Vinovaţii sunt aceia care au venit în sânul unei comunităţi eminamente ortodoxă (…) şi i-au agresat spiritul la ei acasă. N-au respectat Constituţia, bunul-simţ, au frizat morala socială şi creştină prin aceea că au venit cu tupeu şi obrăznicie – considerându-i probabil pe săteni nişte ignoranţi – şi au încercat să facă prozelitism".

Ceea ce este şi mai grav este faptul că acţiunea de intimidare sau agresiune a unor neortodocşi, incitatorii şi agresorii ortodocşi se bucură, practic, de imunitate. Iată de ce condiţionarea vieţii religioase de absenţa “prozelitismului” reprezintă unul dintre cele mai periculoase instrumente îndreptate împotriva minorităţilor religioase din România.

 

5. În spiritul articolelor anterioare a fost elaborat şi art. 10 al Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase:

Primul articol, nr. 13 al acestui capitol susţine:

"Statul respectă şi garantează libertatea de organizare şi funcţionare a cultelor religioase, în condiţiile legii".

Ideea că respectarea şi garantarea libertăţii de organizare şi funcţionare a cultelor s-ar face “în condiţiile legii” îşi găseşte loc în cadrul unei legi care se ocupă de organizarea şi funcţionarea cultelor religioase numai dacă organizarea şi funcţionarea lor este limitată de stat. Acest obiectiv se confirmă în articolele ulterioare, intrând în coliziune cu principiul autonomiei cultelor, pe care în mod contradictoriu proiectul de lege îl afirmă. În realitate, tema pe care trebuie să o rezolve la acest capitol Proiectul de lege este acordarea de către stat, unui număr de culte religioase, a statutului de “persoane juridice de drept public” (art. 15, al. 3).

Proiectul stabileşte că fiecare cult religios "are un organ central de conducere sau reprezentare, organe de conducere locale şi unităţi de cult centrale şi locale” (art. 15, alin. 1) şi că “statutele sunt elaborate în conformitate cu mărturisirea de credinţă, canoanele şi tradiţiile specifice” (art. 14, alin. 2). Cultele religioase sunt recunoscute drept "persoane juridice de drept public” (art. 15, alin. 2), dobândirea personalităţii juridice fiind confirmată de Secretariatul de Stat pentru Culte (art. 15, alin. 4) după ce a fost obţinută recunoaşterea din partea Guvernului, prin hotărâre, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte (art. 24, alin. 1).

Conform actualului Proiect privind regimul general al cultelor religioase, recunoaşterea cultelor constituie un act de selecţie a unui număr de subiecţi religioşi, cărora statul le acordă un statut special, avantajat în raport cu alţi subiecţi religioşi. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu consideră acest tip de selecţie o violare a articolului 9 referitor la libertatea de religie şi credinţă. În momentul în care autoritatea de stat competentă decide că o anumită comunitate religioasă este îndriduită să obţină statutul de cult-persoană juridică de drept public, autoritatea de stat trebuie să aibă în vedere ansamblul motivaţiilor care legitimează statutul special, comparativ cu alte comunităţi religioase. În particular, autoritatea de stat competentă poate avea în vedere modul de organizare a comunităţii şi coerenţa statutului, a mărturisirii de credinţă şi a tradiţiei. Dar în nici un caz, statul nu are de ce să impună a priori modul de organizare a comunităţilor religioase care ar solicita statutul de persoană juridică de drept public, nici să pună condiţii asupra coerenţei formulărilor doctrinare. Definirea acestora reprezintă o componentă a autonomiei cultelor pe care reglementările proiectului o încălcă.

În ceea ce priveşte autoritatea care are competenţa să recunoască cultele, aceasta ar fi, conform Proiectului, Guvernul. Trebuie însă avut în vedere faptul că recunoaşterea unui cult are drept consecinţe acordarea de garanţii, facilităţi şi asistenţă materială, ca şi o poziţie simbolică avantajoasă în societate. Conform Constituţiei României, Guvernul asigură realizarea politicii interne conform programului de guvernare acceptat de Parlament (art. 101). Prin analogie, politica generală a garanţiilor, facilităţilor şi a asistenţei intră în competenţa Parlamentului, Guvernul nefăcând să decât asigure funcţia de execuţie în raport cu această politică generală. Cu atât mai mult, stabilirea locului simbolic pe care îl ocupă a anumită comunitate religioasă în cadrul societăţii depăşeşte competenţa Executivului. Iată de ce, competenţa recunoaşterii cultelelor-persoane juridice de drept public ar trebui să revină Parlamentului, nu Guvernului.

În ceea ce priveşte Secretariatul de Stat pentru Culte, acesta poate fi un organ cu atribuţii de asistenţă, de comunicare dar nu unul de confirmare sau promovare a cultelor.

Observaţiile de mai sus sunt valabile şi cu privire la art. 27, alin. 1, care stabileşte că “Şefii cultelor, precum şi mitropoliţii, arhiepioscopii, episcopii, administratorii apostolici şi alţii având funcţii asemănătoare acestora, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele de organizare ale cultelor religioase respective sunt recunoscuţi în funcţie, la cererea cultelor, prin decret al Preşedintelui României, în urma constatării de către Secretariatul de Stat pentru Culte a respectării condiţiilor legale”.

Alegerea şi recunoaşterea în funcţie a şefilor cultelor nu poate cădea decât în competenţa cultelor, ca expresie a autonomiei lor. Principiul se găseşte reiterat în comentariile Ĩnaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU, care interpretează autonomia cultelor prin dreptul lor de “a-şi organiza în întregime viaţa lor internă, cum ar fi, inter alia, dreptul de a-şi alege conducătorii, preoţii, învăţătorii”. Declaraţia cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Intolerantă şi Discriminare pe Motive de Religie şi Credinţă interpretează dreptul “de a forma, a numi, a alege sau a desemna prin succesiune lideri în conformitate cu cererile şi standardele fiecărei religii sau credinţe (art. 6, alin. g)“ drept o componentă a libertăţii de conştiinţă, religie şi credinţă.

Natura conducerii unui comunităţi religioase poate juca un rol în acordarea statutului de cult-persoană juridică de drept public. Dar luarea în considerare a naturii conducerii este o judecată care intră în sfera de competenţă a autorităţii de stat, nu un act de recunoaştere, care ar intra în sfera de competenţă a comunităţilor religioase.

Pentru a obţine recunoaşterea sa drept cult-persoană juridică de drept public, o comunitate religioasă ar trebui să aibă, conform Proiectului, un număr de adepţi cetăţeni români de cel puţin "0,5% din totalul populaţiei ţării la data ultimului recensământ” (art. 23, alin. 2). De asemenea, "Parohiile şi unităţile de cult similare acestora pot dobândi personalitate juridică dacă au ca membrii cel puţin 5% din populaţia aparţinând primăriei localităţilor respective" (art. 15, alin. 5).

Ca urmare, o comunitate religioasă, alta decât cultele existente, poate dobândi recunnoaşterea numai dacă depăşeşte cel puţin 115 000 de adepţi. Calcule asemănătoare se pot face şi pentru parohii. Cifra este absolut prohibitivă. Sensul practic al Proiectului este că în România nu vor fi acceptate alte culte decât cele existente astăzi.

O astfel de gândire indică o viziune imobilă asupra vieţii religioase. Mai mult decât atât, ea reprezintă o încălcare directă a principiului egalităţii cultelor. Într-adevăr, numai 3 dintre cele 15 culte recunoscute astăzi depăşesc cifra de de 115 000 de adepţi, iar ultimele de pe listă ajung doar la câteva mii. Punerea astăzi a unor condiţii mai severe decât cele pe care le îndeplinesc cultele existente nu are nici o legitimitate, încălcând principiul egalitaţii cultelor, care trebuie înţeles şi în sensul “egalităţii de şanse”.

Conform art. 18, alin. 2 din Proiect, "Personalul clerical al cultelor religioase este salarizat, la cererea acestora, de la bugetul de stat". De asemenea, "celelalte categorii de personal primesc la cererea cultelor o contribuţie la salariu de la bugetul de stat". În plus, "Salarizarea personalului didactic şi administrativ din unităţile de învăţământ neintegrate în învăţământul de stat, care pregătesc personalul de cult, se asigură de către culte, cu o contribuţie la salariu din partea statului" (art. 45).

Cultele religioase care deţin “în proprietate sau în administrare internate, cămine şi cantine pentru elevi şi studenţi (…) pot beneficia de subvenţii de la bugetul de stat” (art. 47). Conform art. 48, cultele religioase pot obţine bunuri sacre şi altele, mobile şi imobile, prin contribuţii de la stat. În plus, "Lăcaşurile de cult, mânăstirile, cimitirele, casele parohiale, aşezămintele cultural-bisericeşti, unităţile de învăţământ, sediile centrale, eparhiale, zonale şi locale ale cultelor sunt scutite de impozite şi taxe…” (art. 49, alin. 1). Producerea şi valorificarea de către cultele religioase “a obiectelor şi bunurilor necesare activitătilor de cult (…) sunt scutite de impozit” (art. 53). La solicitarea cultelor religioase, organele administraţiei publice locale “pot atribui, în folosinţă, gratuit, în funcţie de posibilităţi, terenuri pentru: construirea de lăcaşuri de cult; mânăstiri; înfiinţarea sau extinderea de cimitire confesionale; instituţii de caritate şi asistenţă socială” (art. 50, alin 2). Conform art. 51 statul sprijină construirea şi repararea lăcaşurilor de cult şi a imobilelor destinate instituţiilor de caritate iar conform art. 52, el poate contribui la acoperirea şi altor cheltuieli ale cultelor.

Având în vedere toate reglementările de mai sus, asistenţa dată de statul român cultelor religioase ajunge cu totul excesivă. Ea se face prin garanţii, prin facilităţi care merg până la scutirea completă de impozite şi prin asistenţă financiară sau materială directă, incluzând acordarea de terenuri şi clădiri şi salarizarea personalului de cult. Practic, statul român serveşte cultele religioase aşa cum serveşte sistemul de învăţământ, de sănătate, de apărare, de cercetare ştiinţifică ş.a.

Într-o astfel de situaţie, caracterul secular al statului este desfiinţat. Slujitorii cultelor şi activitatea de cult participă la împărţirea bugetului şi a sferelor de autoritate împreună cu alte instituţii specifice vieţii publice. Datorită caracterului autonom al cultelor religioase, acestea au însă posibilităţi de acţiune pe care nu le au celelalte persoane juridice de drept public. Slujitorii de cult sunt astăzi una dintre categoriile cele mai prospere din România. Şi totuşi, în anul 1999 a fost adoptată o hotărâre guvernamentală de a plăti integral salariul preoţilor şi a fost înainat la Parlament un proiect de lege, în acelaşi sens, deşi, în aceeaşi perioadă nu s-au putut plăti constant salariile cadrelor didactice. Întrucât “organele statutare ale fiecărui cult stabilesc, potrivit cerinţelor lor, numărul personalului clerical, tehnico-economic şi administrativ" (art. 17, alin. 2), cultele pot creşte indefinit, pe baza asistenţei tot timpul mai mari la care statul român este obligat, conform Proiectului de lege.

Asistenţa masivă a statului faţă de culte duce la interconectarea intereselor economice ale ierarhiei cultelor şi a intereselor politice ale oamenilor de decizie din Parlament şi Guvern, ale Preşedintelui. Creşterea implicării ierarhiei cultelor, în primul rând, a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în viaţa politică a României, constituie o confirmare a acestui fenomen.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, finanţarea unor activităţi ale cultelor religioase, de la buget, nu constituie o violare a libertăţii de conştiinţă a contribuabililor. Totuşi, o politică atât de masivă de asistenţă religioasă ajunge să afecteze cu principiul libertăţii de conştiinţă a cetăţenilor României.

Observaţiile anterioare indică vicii importante ale Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase. Partea cea mai gravă a proiectului ţine însă de reglementarea activităţii asociaţiilor religioase. Conform Proiectului, în afara cultelor recunoscute nu pot funcţiona decât asociaţii religioase. Comunitaţile religioase sunt obligate să solicite personalitate juridică, dar pentru a o obţine li se cere să aibă “cel puţin 300 de membri dintre care cel puţin 2/3 sunt cetăţeni români” şi “numai cu autorizarea prealabilă a Secretariatului de Stat pentru Culte" (art. 62, alin. 2).

Aceste condiţionări reprezintă cea mai gravă violare a libertăţii de religie şi credinţă pe care o aduce Proiectul. De altfel, activitatea de până acum a Secretariatului de Stat pentru Culte a fost constant îndreptată împotriva libertăţii de manifestare religioasă a minorităţilor religioase, urmând din acest punct de vedere politica BOR – vezi şi circulara din martie 1997, vizând refuzul/ anularea autorizaţiilor de contrucţie. Prin art. 62 al Proiectului de lege autorii nu au făcut decât să asigure mijloacele necesare unei astfel de politici. De altfel, intenţia de restrângere severă a libertăţii de manifestare religioasă, prin Proiectul de lege, este desăvârşită prin prevederile art. 67: “Desfăşurarea de activităţi religioase de către asociaţiile care nu au dobândit statutul de persoană juridică, conform art. 62 alin. 2, 63 şi 64, din prezenta lege, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 50 000 000 lei la 150 000 000 lei şi cu dizolvarea acesteia în condiţiile legii”. În conformitate cu litera cu ceea ce a fost enunţat mai sus, o simplă rugăciune la începutul şedinţei unei organizaţii neguvernamentale poate duce la dizolvarea acesteia.

Actuala formă a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase este rezultatul unor intervenţii de ultimă oră a Secretariatului de Stat pentru Culte asupra proiectelor anterioare. Secretariatul a încercat să evite cunoaşterea noilor prevederi de către comunităţile religioase, de către organizaţiile şi persoanele interesate în această iniţiativă legislativă. Faptul arată că autorii proiectului înţelegeau îngrijorarea subiecţilor faţă de Proiectul pe care îl propuneau şi au încercat să îi pună pe aceştia în faţa unui fapt împlinit.

Proiectul violează prin prevederile sale, grav, libertatea de conştiinţă, de religie şi de credinţă. El încalcă principiul autonomiei cultelor şi principiul egalităţii cultelor. Prin sarcinile excesive pe care le impune statului, în susţinerea activitaţilor de cult, Proiectul face ca statul român să renunţe la caracterul său secular. Având în vedere actualele realităţi politice, exploatate cu precizie prin litera Proiectului de lege, adoptarea sa de către Parlament va face ca statul român săse transforme, în timp, într-un stat ortodox.

Având în vedere logica de bază a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase, acesta nu poate fi ameliorat semnificativ prin amendare. Este obligatorie retragerea lui de către Guvern şi elaborarea unui cu totul alt proiect de lege, capabil să evite pericolele pe care actualul Proiect le-a arătat cu limpezime. Învăţătura pe care o putem trage din analiza intenţiilor Proiectului indică şi principiile unei noi iniţiative legislative: (a) înregistrarea administrativă a comunităţilor religioase, conform titlului şi naturii pe care acestea şi le asumă - reprezentând o componentă a libertăţii lor religioase; (b) eliminarea subvenţiilor de la bugetul de stat sau local şi subvenţionarea comunităţilor religioase prin posibilitatea de alocare, directă, de către contribuabili a unui procent (probabil, 1%) din impozitul datorat statului; (c) acordarea statutului de cult-persoană juridică de drept public cu respectul (i) autonomiei cultelor; (ii) a egalităţii între culte; (iii) a celorlalte principii ale statului secular.

Dacă actuala iniţiativă legislativă nu va fi oprită şi viaţa religioasă din România va fi reglementată printr-o lege privind regimul general al cultelor religioase cara arată asemenea actualului Proiect, atunci statul român va fi înlocuit - la capătul unei tranziţii de zece ani - colectivismul ideologic comunist printr-un colectivism religios: el va deveni un stat ortodox.