Prima pagină Contact Harta site

Solidaritatea pentru libertatea de constiinţă

Asociație
Rapoarte
Știri
Video
Acțiuni
Revista presei
Campania 'Salvați Parcul Carol'
Articole
Studii
Documente
Despre umanism și secularitate
Legislație
Filosofie
Organizații umaniste și seculare
Sprijina Solidaritatea
Arhiva
Contact



Scrisoare deschisă
18 noiembrie 2007

H.R. Patapievici vs. libertatea de conștiință, gândire și religie?

 

Necesitatea dezbaterii de idei, fără atacuri la persoană

 

            Stimate domnule Horia-Roman Patapievici, vă scriu nu pentru a vă înfiera sau a vă denigra public. Cred că divergențele trebuie exprimate acceptând premisa minim necesară a unui dialog civilizat: recunoașterea dreptului la exprimare și deferența față de demnitatea personală a celuilalt. În multe cazuri, m-am simțit câștigat citindu-vă. Uneori mi-am regăsit opinii sau intuiții în paginile dumneavoastră, alteori, deși am fost contrariat sau în dezacord profund cu anumite articole sau cu pasaje din Omul recent, ele m-au pus pe gânduri și au reprezentat un prilej de reflecție pentru care vă mulțumesc.

            V-ați exprimat însă, în cel puțin patru articole[1] (dintre care unele reiau temele celorlalte), în mod deosebit de critic, pe alocuri vehement, aș spune chiar jignitor, față de acțiuni și inițiative ale asociației „Solidaritatea pentru libertatea de conștiinț㔠care vizează apărarea libertății de conștiință și separarea statului de biserică. Ați făcut-o de pe poziții declarat creștine și ați catalogat acțiunile noastre ca fiind „anticreștine”.

            În același timp însă, ați avut în ultimii ani poziții publice în care ați exprimat observații și opinii care converg în bună măsură cu susținerile noastre. Chiar ați semnat, în 2004, o scrisoare deschisă inițiată de asociație pentru salvarea Parcului Carol[2].

Când am început să scriu această scrisoare, m-am simțit ispitit să citez pe larg, eventual chiar să compun paginile de față din fragmente culese din textele dumneavoastră, pentru a argumenta rațiunile și obiectivele acțiunilor noastre. Iată astfel de pasaje perfect compatibile cu demersurile asociației:

            „Nu este nimic ortodox în dorința conducerii BOR de a rivaliza cu megalomania arhitectonică a lui N. Ceaușescu și a construi, lângă monstruoasa Casă a Poporului (actualmente Casă a Parlamentului), o replică bisericească gigantică (12.000 de locuri), numită, grandilocvent, "Catedrala mântuirii neamului".”

            Sau: „...incitația câte unei înalte fețe bisericești (care a facut o frumoasă carieră în timpul regimului comunist) ca Biserica să participe în mod deschis la lupta politică, lipsa de sensibilitate a majorității ierarhilor față de nedreptățile cărora le-au căzut victime, uneori cu sprijin ortodox, frații lor greco-catolici, demagogia naționalistă, ritualistică sforăitoare și asiduitatea cu care statul este curtat pentru a putea smulge de la buget mai multe fonduri și privilegii cât mai însemnate - toate acestea sunt deopotrivă prelungiri ale trecutului și eșecuri de a înțelege prezentul, două fețe ale aceluiași fenomen: lupta greșit plasată cu modernitatea.”[3]

            Chiar dacă acesta nu este un scop în sine, există totuși, după părerea mea, premise suficiente pentru o eventuală apropiere a unor poziții care au părut, în ultimul an, radical opuse. Mai ales că, pentru pasaje precum cele de mai sus, sunteți pasibil, ca și noi, de imprecații ortodoxiste din partea celor iritați de abordarea critică față de biserică și incapabili să vadă substanța constructivă a demersului dumneavoastră.

Dedramatizarea și ieșirea din spirala exacerbării lucrurilor prin etichetări gen  „fundamentaliștii religioși” contra „fanaticii drepturilor omului” cred că ar contribui mult atât la maturizarea societății românești cât și la un grad sporit de înțelegere de către publicul larg a temei secularizării statului român. România este silită să ardă etapele în atâtea domenii, probabil că și în privința secularizării ei va trece printr-un proces asemănător. Desigur, cu riscurile de rigoare, asumând poate uneori în mod caricatural modernitatea și valorile acesteia... Diminuarea gradului de risc cred că depinde însă de măsura în care dezbaterile publice reușesc să clarifice esența problemelor. Incriminarea și anatemizarea unor persoane va conduce doar la radicalizarea taberelor în jurul aversiunii și denigrării reciproce. Cu atât mai mult cu cât tema religiei este delicată și are un potențial exploziv de intoleranță și violență.

 

 

Statul secular

 

Domnule Patapievici, în esență, asociația „Solidaritatea pentru libertatea de conștiinț㔠militează pentru un lucru simplu: aceleași drepturi pentru toți, nu privilegii pentru unii și nici discriminare pentru alții, iar regulile care reglementează libertatea de manifestare a fiecăruia să fie vegheate și arbitrate de o instanță neutră care nu poate fi, în acest moment, decât statul de drept. Mă consider liberal, ba chiar libertarian pe urmele lui Robert Nozick și susțin, într-o discuție de principiu, faptul că singurul tip de stat care poate fi justificat, din punct de vedere moral, este cel minimal. Dar această adeziune de principiu nu mă poate orbi în fața realităților prezente.

Cu voia dumneavoastră, voi face o comparație cu o competiție sportivă. Dacă statul nu este neutru vom asista la o competiție viciată, cu meciuri în care arbitrul este vizibil părtinitor cu una dintre „echipe”, trecând cu vederea numeroase faulturi și offside-uri ale acesteia, și acordând, în același timp, în mod repetat, lovituri de pedeapsă din poziții ideale în favoarea ei.

În acest moment, în România, o temă precum cea care privește libertatea de conștiință, gândire și religie nu poate fi lăsată în voia unui presupus reglaj la nivelul comunităților locale așa cum ați propus, iar această idee nu e de sorginte liberală așa cum s-a scris[4]. Intoleranța și bunul plac față de persoane care nu aparțin grupului dominant și neînțelegerea sensibilităților minoritare ar putea fi regula. Deciziile comunitățior locale pot fi adesea arbitrare într-o chestiune în care este pus în joc un drept fundamental al individului.

Pentru liberalism termenul de referință nu este comunitatea, ci individul, iar scopul principal este apărarea autonomiei individuale față de posibilele abuzuri ale unei structuri care deține puterea de decizie. Liberalul manifestă o suspiciune organică atât față de stat cât și față de comunitățile locale întrucât acestea pot acționa sub forma „tiraniei majorității” împotriva individului, înăbușindu-i drepturile și libertățile fundamentale.

Astfel că atât din perspectivă liberală, cât și din cea a umanismului secular de la care asociația noastră se revendică, este inacceptabilă propunerea dumneavoastră ca, în cazul prezenței simbolurilor religioase în școlile publice, decizia să fie luată de comunitățile locale și lucrurile să se „regleze” prin buna conviețuire și înțelegere reciprocă a unor oameni cu viziuni și convingeri de multe ori diferite privind religia.

Iar democrațiile europene au ca referință Carta Europeană a Drepturilor Omului (membrele U.E.) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (membrele Consiliului Europei) care stipulează că drepturile fundamentale sunt inviolabile. Deciziile descentralizate nu pot avea a obiect restrângerea sau încălcarea acestora.

Secularismul și respectarea libertății de conștiință, gândire și religie a fiecărui om, nu reprezintă un moft al „conspirației anticreștine”, ci o condiție absolut necesară pentru ca o democrație să funcționeze și nici unul dintre cetățeni să nu se simtă ca având un statut inferior din acest punct de vedere. Acest principiu al neutralității confesionale apără de abuzuri inclusiv pe credincioșii diferitelor confesiuni creștine.

Secularismul este cel care a aplanat conflictele religioase în Europa și care garantează fiecăruia o decizie liberă în privința opțiunii religioase. Secularismul este acel factor determinant care a permis trecerea pașnică de la societăți uniformizate sau conflictuale din punct de vedere religios la unele pluraliste și tolerante, fără ca asta să însemne vreo „distrugere a creștinismului”.

 

 

Religia și icoanele ortodoxe din școlile publice

 

Mi s-a părut hazardată și presupunerea făcută de dumneavostră cum că simbolul religios nu ar avea semnificație decât pentru credinciosul cultului căruia îi aparține simbolul respectiv și că, în măsura în care cineva ar avea o anumită aversiune față de acel simbol, atunci ar da dovadă de fanatism[5].

Consider utilizarea cuvântului fanatism inadecvată contextului. Dumneavoastră aruncați anatema fanatismului asupra unor atitudini sau demersuri perfect legitime și rezonabile. Fanatismul real este asociabil, după părerea mea, cu reacții sau atitudini care conțin germenii violenței fizice. Chiar exemplele oferite de dumneavoastră (lapidarea filosoafei Hypatia din Alexandria de către creștini, spre exemplu) susțin opinia mea. A folosi acest cuvânt tare pentru a eticheta un demers legitim pentru apărarea neutralității confesionale a statului mi se pare o exagerare explicabilă mai degrabă prin dorința de a pune într-o lumină nefavorabilă anumite persoane.

Există, domnule Patapievici, culte creștine importante, precum cele protestante și neoprotestante pentru care icoana reprezintă o încălcare a Poruncii a doua din Decalog – „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, și să te închini lor”. Copiii care sunt educați în familie și la bisericile pe care le frecventează că icoana este o erezie, sunt siliți să învețe în școli publice cu erezii pe pereți. Este nejustificat să le ceri să fie indiferenți. Părinții lor care sunt plătitori de taxe sunt perfect îndreptățiți să considere că statul comite un abuz asupra copiilor lor acceptând iconele ortodoxe în școli publice. Acestea reprezintă un atentat la credința celorlați. Pentru că acel simbol religios este încărcat cu un mesaj și nu doar pentru credincioșii respectivului cult. Așa cum pentru un credincios al acelei religii simbolul religios semnifică ceva pozitiv, e straniu să susții că pentru alții acel simbol este complet lipsit de semnificație. Un mesaj cald și pozitiv pentru unii poate să se transforme într-unul agresiv și amenințător pentru alții. Icoana poate zâmbi unui credincios ortodox, dar, atunci când nu este într-un spațiu adecvat, poate în același timp să înspăimânte sau să irite un neortodox sau un necreștin. Iar iritarea este în egală măsură legitimă precum încântarea. Nu pentru toată lumea creștinismul sau ortodoxia sunt asociabile cu tot ceea ce este mai bun și mai respectabil pe lume, poate că dimpotrivă.

Iar când statul acceptă icoanele în școli el își asumă în mod evident acea religie și îi supune pe toți elevii unei presiuni religioase ortodoxe. Nu oricine poate folosi pereții școlilor pentru a-și afișa simbolurile în care crede. Acesta este un privilegiu al ortodocșilor în cvasitotalitatea cazurilor. Deasupra tablei nu este afișat nici portretul lui Luther, nici al lui Voltaire, nici al Papei, nici al lui Nietzsche. Este o icoană ortodoxă într-o instituție publică de învățământ în condițiile în care școala este obligatorie. Dreptul suveran al părinților de a decide în privința educației religioase a copiilor lor, dar și al tinerilor care au împlinit vârsta de 16 ani de a alege independent religia, este grav afectat  prin prezența acelor simboluri religioase în majoritatea școlilor din România. Trebuie ca și România să țină cont de faptul că, în democrațiile moderne, începând cu cea americană, autoritățile publice renunță la ADEVĂRUL DE STAT și recunosc drepturile tuturor cetățenilor de a căuta adevărurile și valorile religioase unde și după cum cred ei de cuviință.

A ne acuza pe noi de fanatism pentru că am cerut neutralitatea statului implică o catalogare în același fel cu privire la cei care au scris și votat Primul amendament la Constituția americană prin care au consfințit separarea statului de biserică[6]. În interpretarea Curții Supreme a SUA, textul privitor la religie din Primul amendament înseamnă cel puțin următoarele: „Nici un stat și nici guvernul federal nu pot înființa o biserică. Nici unul nu poate da legi în sprijinul unei religii, a tuturor religiilor, sau să prefere o religie în favoarea alteia. Nici unul nu poate forța sau influența o persoană să urmeze sau să renunțe la o anume biserică impotriva voinței sale sau să fie forțat să-și declare credința sau necredința într-o religie. Nici o persoană nu poate fi pedepsită datorită sau declarării credințelor religioase sau nonreligioase, pentru prezența sau absența de la biserică. Nici o taxă indiferent de sumă, mare sau mică, nu poate fi îndreptată spre susținerea activităților sau instituțiilor religioase, indiferent de numele și forma aleasă pentru invățarea sau urmarea învățăturilor religioase. Nici un stat, nici guvernul federal nu pot, în mod deschis sau secret, participa în activitățile organizațiilor și grupurilor religioase și viceversa[7]

Iar primul moment al întregii situații a fost acela în care anumite persoane au introdus simbolurile religioase în sălile de clasă și fără consultarea celorlalți și fără vreun aviz din partea Ministerului Educației și Cercetării. În opinia mea, responsabile pentru gestul de a amplasa icoanele ortodoxe în școlile publice sunt dorința de a impune și altora propria credință și nerecunoașterea dreptului la diferență și la libertate de conștiință, gândire și religie. Cerința ca acestea să fie îndepărtate nu reflectă nici pe departe vreo formă de fanatism, ci dorința de a apăra drepturile fundamentale, societatea deschisă și pluralismul.

 

 

Tinerii din România și Biserica Ortodoxă

 

Domnule Patapievici, dați-mi voie să consider că România nu va fi pusă în mișcare înspre civilizație și prosperitate de către creduli îndoctrinați. Pe lângă multe alte tare ale învățământului public din România, ceea ce se întâmplă cu religia în școlile publice, contribuie, în mod semnificativ, la limitarea șanselor copiilor de a deveni persoane cultivate, cu un orizont larg de vederi și cu un pronunțat spirit critic.

Aceia dintre tineri care își dezvoltă o personalitate critică și deschisă o fac, în cele mai multe cazuri, împotriva și în ciuda „educației religioase” primite în școală. De asemenea, mulți dintre tinerii inteligenți și cu un bun potențial intelectual sesizează mediocritatea generală, contradicțiile de sistem, absurdul multora dintre cerințele și cutumele sociale. Revolta față de încorsetările pe care le simt în jurul lor și lupta pentru găsirea propriei libertăți este legitimă și necesară. Pentru cei care reușesc totuși să dezvolte un pronunțat spirit critic, una dintre țintele revoltei ar putea fi și credința pe care școala s-a străduit, uneori forțat, să le-o inculce. Cine știe ce fel profesori de religie au avut (poate unii prea habotnici sau inchizitoriali) sau contextul în care s-au derulat orele respective...? De altfel, ce anume oferă creștinismul ortodox care să fie seducător pentru un tânăr aflat la vârsta căutării libertății și a personalității autonome? Dacă veți consulta programa și manualele de religie ortodoxă veți observa că sunt orientate înspre transformarea elevilor în ființe obediente, cu un spirit critic amputat, dogmatice, sclave ale unui ritualism religios robotizant și uniformizant, îndepărtate față de spiritul științific, intolerante față de alte credințe sau curente de gândire, refractare față de anumite forme de exprimare artistică, inhibate sexual, care își găsesc „rezolvarea” problemelor curente nu prin efort personal, ci mai degrabă prin rugăciuni cât mai dese. Astfel că școlile publice devin, în bună măsură, pepiniere pentru votanții de mai târziu ai politicienilor care utilizează, fără scrupule, cartea populismului religios.

 Cu siguranță însă că se obțin și efecte inverse. Rugăciunile colective obligatorii de la școală și orele de religie confesională stârnesc în unii elevi mai degrabă refuzul și aversiunea față de credința ortodoxă. Dacă adolescenții respectivi au mai descoperit și autori precum Voltaire, Cioran sau Nietzsche și au aflat din textele lor câte i se reproșează de secole creștinismului, atunci avem toate ingredintele revoltei legitime față de religie... Poate că revolta va fi, cel puțin la început, una fără nuanțe, dar cine le va lua tinerilor dreptul la revolta fără nuanțe? Icoana din clasă va deveni emblema a ceea ce ei, poate cu destule argumente, vor considera a fi „răul”, un nou Big Brother care moștenește practica portretelor cu Ceaușescu. A-i numi însă pe acești tineri „fanatici” și a le refuza dreptul la revoltă reprezintă cel puțin o imprudență de natură psihologică, dacă nu chiar una care ține de respectarea drepturilor lor fundamentale la libertatea de conștiință, gândire și religie[8]. Și tocmai pentru că opiniile sunt diferite, iar tema este una delicată și generatoare de posibile conflicte, statul nu are a se amesteca în vreun fel favorizând o parte sau alta. Soluția nu este nici ca statul să rămână pasiv, pentru că, fără nici un arbitru, bunul plac al celor mai mulți se va impune cu ușurință. Ministerul Educației și Cercetării a adoptat însă această atitudine pe care aș numi-o iresponsabilă, de a abdica de la obligațiile ce îi revin, prezentând argumentul că icoanele nu au fost puse pe pereți printr-o decizie a autorităților, deci nu ministerul le poate da jos.

Dacă statul va fi doar un „arbitru pasiv”, adică dacă nu ar fi, în fapt, deloc arbitru, nu ar putea interveni, spre exemplu, nici dacă într-un liceu elevii deveniți, să zicem, majoritar sataniști ar atârna, în sala de clasă, deasupra tablei crucifixe întoarse și pentagrame sataniste. Care vor fi argumentele legitime pentru a le da jos de pe pereți, domnule Patapievici, dacă nu acelea pe care le invocăm acum pentru retragerea simbolurilor religioase?

 

 

Campaniile pentru un stat secular și teoria conspirației

 

Așadar tocmai pentru că fiecare consideră că opinia sau credința lui este cea îndreptățită, iar polemicile pe teme religioase sunt interminabile, statul nu are a se amesteca în vreun fel și a decide care dintre opinii sunt mai adevărate sau mai bune decât altele. Iar instituțiile trebuie să își asume neutralitatea și să îi trateze pe toți cetățenii în mod egal.

Din această perspectivă am cerut Societății Române de Radiodifuziune să oprească de la difuzare rugăciunea „Tatăl nostru”[9]. În scurt timp vom acționa în justiție instituția ca urmare a refuzului acesteia de a da curs cererii noastre. Dacă vom reuși și aici, așa cum am reușit în campania pentru salvarea Parcului Carol și în privința simbolurilor religioase din școli, va fi un nou pas important în apărarea statului secular.

În rest, domnule Patapievici, conspirațiile insidioase împotriva creștinismului, „principiile leniniste” și scopurile ascunse, masoneria și alte forțe „malefice” care vor să distrugă nu știu ce, vă propun, cu tot respectul, să le lăsăm presei tabloide. Procesele de intenție, presupunerile aiuritoare și nenumăratele insulte și calomnii la care am fost și suntem supuși au deturnat parțial discuția și i-au dat o notă de dramatism și vehemență, de înțeles pe undeva, dar care trebuie totuși depășită. E atât de ușor să blocăm totul în „...bă, satanistule!”, „...ba, tu, bă, fundamentalistule!”...

Ați mărturisit într-unul dintre articole că v-ați simțit atacat pe nedrept în urmă cu ani și etichetat în mod exagerat de către unele voci. Domnule Patapievici, în anii ‘90 când ați criticat vehement naționalismul românesc ați generat valuri de ură împotriva dumneavoastră. Aveți această experiență de „persona non grata” pentru unii oameni prea puternic legați de naționalism și de prejudecățile aferente. Fac apel la această experiență, a confruntării cu o avalanșă de acuze excesive și nedrepte, care ar putea alimenta o anumită prudența în a reacționa asemănător față de alții care poate că acum pun în discuție alte prejudecăți.

Presupunerea dumneavoastră că semnatarii scrisorilor de susținere pentru Emil Moise ar fi de acord cu vulgaritatea emisiunilor de divertisment și cu mesajele sexuale din reclamele pe care văd elevii[10] nu este una onestă, ci o altă supoziție hazardată, gândită s㠄demaște mizeria noastră sufletească”. Dar fiind complet lipsită de fundament se descalifică astfel singură.

Vă amintesc, în treacăt, de campania dusă cu un anumit succes împotriva vulgarității promovate în școli de fostul Președinte al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, condusă de Sebastian Bodu. Acesta demarase un program  - „S-o facem legal!” - pentru a-i familiariza pe liceeni cu obligațiile fiscale pe care le vor avea odată deveniți adulți. Intenția era bună, dar limbajul folosit era unul vulgar, iar argumentele de tip autoritarist și agresiv. Mulți dintre semnatarii scrisorilor de susținere către Emil Moise au reacționat și în acest caz[11] și am reușit să punem bețe în roate acțiunilor dlui Sebastian Bodu.

Sunt de părere că divergența într-un anumit punct nu legitimează nicicum o denigrare pe toată linia a celui cu care suntem în dezacord. Însă dumneavoastră, de la antropologie la vulgaritate și reclame cu conținut sexual ne acuzați de prea multe „rele”, ceea ce nu poate fi decât suspect... 

Demersul colegului meu, dl. Emil Moise, perfect legitim într-o țară presupus democratică, a stârnit o avalanșă de acuze și amenințări are vizau îndosebi anihilarea sa mediatică și distrugerea imaginii domniei sale. Rareori a fost întreprins un demers serios și fără jigniri de demontare a argumentelor lui. Dovada că demersul său a fost unul bine fundamentat este oferită atât de succesul de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și de succesul de la Curtea de Apel care a confirmat decizia CNCD și a respins contestația Ministerului Educației și Cercetării.

Opinia mea este că, dacă România ar avea o administrație centrală condusă de persoane cu priceperea, dârzenia și abnegația cu care Emil Moise luptă împotriva unor abuzuri și pentru promovarea valorilor societății deschise, țara noastră ar înregistra progrese rapide și vizibile către o societate dezvoltată, decentă și civilizată.

 

 

Neutralitatea instituțiilor și credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române

 

Am convingerea că instituțiile publice vor fi mult mai credibile când se va comporta neutru din punct de vedere confesional. De asemenea, că BOR va câștiga mult în credibilitate și în rândul persoanelor care îi contestă anumite comportamente, atunci când va afirma public și va acționa practic în consecință, că nu va mai pretinde privilegii financiare sau de altă natură din partea autorităților statului. Vă dați seama cât de extraordinar ar fi un gest al noului Patriarh de genul: Patriarhia BOR a decis să își construiască bisericile și să își deruleze proiectele sociale cu ajutorul exclusiv al credincioșilor săi, nici un sprijin financiar din partea statului nefiind acceptat pe viitor!!! Cum nu trăim însă într-o țară ideală, va fi nevoie mai întâi să câștigăm procesele la instanțele românești și, dacă va fi necesar, la cele europene. De asemenea, speranța noastră este ca dezbaterile inițiate de demersurile noastre să contribuie substanțial la schimbarea de mentalitate a multora și să grăbescă transformările pe care le considerăm necesare. 

Nu discut acum chestiuni de doctrină ortodoxă. Or fi acolo, poate, unele lucruri dicutabile, dar cu siguranță și unele profunde și care ar putea reprezenta un real câștig intelectual și de credință pentru cei care le-ar studia. Nu putem însă judeca Ortodoxia numai după partea ei doctrinară și nici numai prin prisma miturilor istorice create în jurul ei de genul „suntem creștini de 2000 de ani” etc., ci și, sau în primul rând, după acțiunile propriu-zise ale clericilor și credincioșilor. Așa cum repulsia din ultimele decenii față de comunism a maselor largi de oameni nu a venit ca urmare a studierii aprofundate a operei lui Marx, ci, oricât de stimabili și pricepuți în filosofie marxistă erau unii dintre ideologii partidului, îndeosebi ca urmare a practicilor concrete ale celor care se revendicau de la marxism. Numeroși intelectuali de marcă s-au lăsat seduși de idealurile comuniste și de opera lui Marx până la a și le asuma ca fundament pentru viziunea lor asupra vieții și pentru țelurile pentru care militau. Dar astăzi un marxist și-ar găsi un auditoriu restrâns pentru că marxismul și-a pierdut credibilitatea și aura mesianică datorită consecințelor dramatice ale acțiunilor directe făcute în numele idealurilor comuniste.

Domnule Patapievici, bazându-mă pe succesele de până acum, îngăduiți-mi să sper că nu este decât o chestiune de timp, depinde și de câți ani vor dura procesele, iar România, prin instituțiile ei, va deveni treptat un stat neutru care va face eforturi reale să protejeze dreptul fundamental la libertatea de conștiință, gândire și religie. Ceea ce apărut scandalos la un moment dat va deveni, sper, normalitate acceptată așa cum s-a întâmplat și în statele în care principiul separării statului de biserică a fost introdus în legislație și în practica vieții de zi cu zi și acceptat în mentalul colectiv de decenii sau secole. Dar acest proces nu va fi unul de tipul celui incriminat de dumneavoastră și considerat - iertați-mi remarca - în mod nedrept și deplasat, drept o încercare a unor „fanatici” marginali de „a ocupa centrul” și de a „distruge creștinismul”. Noi considerăm doar că tradițiile și  credințele religioase trebuie apărate și promovate într-o manieră onestă și fără a fi impuse nimănui.

Puteți, desigur, arunca pe mai departe anateme asupra noastră, dar credeți-mă că suntem deja imunizați față de atacurile la persoană. Acestea vor alimenta însă teoriile conspiraționiste și ura față de demersurile noastre din partea unora dintre cei cu care suntem în dezacord. Căci, nu-i așa?, față de „hoardele de fanatici” puși pe „distrugeri”, cum altfel poți reacționa sub imperiul mentalității de asediat, dacă nu ferm și hotărât, și prin „orice mijloace”, pentru a decima și strârpi „eroic” pe maleficii atacatori?

Vă invit, domnule Patapievici, să dovedim o mai mare reținere în a apela la atacul la persoană și, prin dezbatere de idei - desigur critică, poate dură pe alocuri, dar neorientată spre aneantizarea preopinentului -, să contribuim atât la o înțelegere mai bună a temelor de fond pe care le propunem atenției opiniei publice, cât și la o grăbire a democratizării României sub aspectul respectării libertății de conștiință, gândire și religie.



[1] H.R. Patapievici - Distrugerea legală a creștinismului european, revista Idei în Dialog, nr. 12 (27), decembrie 2006, http://www.ideiindialog.ro/index.php?pagina=arhiva&an=2006

H.R. Patapievici - Despre noul fanatism, Evenimentul zilei, 23 Noiembrie 2006, 
http://www.evz.ro/article.php?artid=281584

H.R. Patapievici - Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului, revista Idei în dialog, nr. 19 (36), septembrie 2007 – www.ideiindialog.ro 

H.R. Patapievici - Cine ocupa centrul?, Evenimentul zilei, 30 August 2007, http://www.evz.ro/article.php?artid=320462

[2] Domnul H.R. Patapievici s-a numărat printre semnatarii Scrisorii deschise către Președintele României, Ion Iliescu, din 21 martie 2004, inițiată de „Solidaritatea pentru libertatea de conștiinț㔠prin care i s-a cerut acestuia să intervină pentru salvarea Parcului Carol - http://www.humanism.ro/articles.php?page=69&article=69 

[3] (Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999) - Biserica Ortodoxa Româna si modernitatea (II)

Horia-Roman PATAPIEVICI, Viitorul: dincolo de secularizarea internă 

[4] Dilema veche – nr. 158, 16 februarie 2007, Ping pong cu argumente

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=158&cmd=articol&id=5057

[5] H.R. Patapievici - Despre noul fanatism, Evenimentul zilei, 23 Noiembrie 2006.

[6] Primul amendament la Constituția Statelor Unite: "Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances."

[7] Everson v. Board of Education, 1947

[8] „Numai fanaticul reacționează intolerant la simbolurile unei religii care nu este a lui.” H.R. Patapievici - Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului, revista Idei în dialog, nr. 19 (36), septembrie 2007

[9] A doua plângere prealabilă privind difuzarea ilegală a rugăciunii „Tatăl nostru” http://www.humanism.ro/articles.php?page=62&article=203  

[10] „Semnatarii nu par să creadă că mesajele sexuale explicite ale aproape tuturor reclamelor ar dăuna elevilor, nici că vulgaritatea agresivă a majorității emisiunilor de divertisment ar constitui o problemă; ei se simt agresați de icoane, care au mesaj spiritual, care le displace, nu de vulgaritate, care are un altfel de mesaj, care însă le e pe plac, întrucît e pesemne în deplin acord cu antropologia lor reducționistă.” - H.R. Patapievici - Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea centrului, revista Idei în dialog, nr. 19 (36), septembrie 2007.

[11] Scrisoare deschisă către Agenția Națională pentru Administrare Fiscală, 16 noiembrie 2006, http://www.humanism.ro/articles.php?page=62&article=178 


<< Înapoi